Scrisoare îngerului meu…

În suflet eu ţi-am ridicat statui
Şi-n inimă un templu ţi-am clădit
De ce mă laşi mereu nefericit,
Pribeag şi trist – copil al nimănui?

Şi plânsul meu e fără de hotar
Şi e amurg mereu la mine-n gând.
De ani la fericire stau la rând
Dar sunt prea mulţi şi totul e-n zadar

Îmi spui să nu disper, să lupt mereu
Să am în mine forţa de „a fi”
Să nu renunţ la verbul „a trăi”
Cât încă mai am dreptul de-a „fi eu”.

Acest articol a fost publicat în Poezia vremurilor și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s