De veghe la poarta fericirii,

Din când în când, mai bat la poarta ta,
Himeră cu pretenţii de real
Încet, înlături colţul de perdea
Şi mă priveşti prin geamul de cristal

O clipă doar, fără să-ntrebi măcar
De ce insist atât să îţi vorbesc,
De ce, mereu îţi tot aduc în dar
Un mic crâmpei de suflet omenesc

Nu-ntrebi de ce afară s-a nserat
Şi abia mai pot prin geam să te zăresc
Şi de ce plâng când visul sfârtecat
Devine iar, acelaşi vechi firesc

Şi nu te dor rănitele ninsori
Din încăperi de gând bolnav şi trist,
N-ai timp un strop de viaţă să măsori
Să-l dăruieşti de ziua lui „Exist”.

Acest articol a fost publicat în Poezia vremurilor și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s