Epilog

Răniţi de adevăruri nerostite
Ne-am rătăcit o clipă, şi-am rămas
Cu stele reci şi gânduri risipite
Fără de cer, la ultimul popas.

Zâmbeam amar, fără să ştim anume
În spumă cărui val vom adormi,
Prin care anotimp uitat de lume
Va mai fi iarăşi loc de „a iubi”

Nu-nţelegeam că visul se destramă
În zorii zilei care va veni.
Eternul laitmotiv, aceeaşi dramă
Îngână trist: „A fi sau a nu fi”

Ne-au înflorit, apoi la o fereastră
Incertitudini: muguri vechi de ploi,
Iluzii presărate intr-o glastră
În amintirea tragicului „Noi”.

Acest articol a fost publicat în Poezia vremurilor și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s