Cantec de lebada,

Un zbor s-a frânt, cu aripile moi
O lebădă îşi plânge mut destinul,
Cerul din noi îşi pierde-ncet seninul,
Şi încep să cadă iar bătrâne ploi

Ne plâng din nou în suflet grele toamne
Ne-am săturat de acest tablou în gri
Cât mai avem de suportat, O! Doamne!
Tristeţea lebedei ce va muri?!

Se stinge trist o lebădă sub soare
Şi ne e teamă de acest sfârşit
Ne umple sufletele pân-la infinit
Singuratatea lebedei ce moare.

Când stelele se sting la nesfârşit
Şi timpul şi-a pierdut din nou răbdarea
Copacii sufletului nostru ostenit
Îşi scutură pentru eternitate floarea

Când vulturii – nălţimilor albastre
Distrug mereu speranţe şi iubiri
Închişi în temniţa răbdării noastre
Visăm la steaua unei împliniri.

Doar viaţa merge totuşi mai departe
Cu bun şi rău, cu aur şi noroi
Un râu imens de lacrimi ne desparte
De zâmbetul speranţelor din noi.

Chiar dacă lebede vor mai muri curând
Chiar daca ploile ne vor mai frânge visul
Va trebui să plângem, tot sperând
Că vom găsi vreodată – Paradisul.

Acest articol a fost publicat în Poezia vremurilor și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s