Brâncuşi Vs. Brancusi, „patriarhul sculpturii moderne”

„Infinitul”, „tăcerea”, „sărutul” – definiţii absolute ale unui geniu, simptome clare ale sindromului românesc ce poartă un nume atât de sonor „Constantin Brâncuşi”.

Cum astăzi avem 55 de ani de la moartea lui Brâncuşi vă invit să lecturaţi mai jos un articol reuşit (zice eu) autentic marca CrazyMan, la care am avut onoarea să fiu un „mic… contributor”.
Ok, e şi lung, corect, dar nu ştiu câţi mai ştim că la vârsta de 9 ani a plecat de acasă şi s-a întreţinut singur, lucrând timp de 6 ani ca băiat de prăvălie în Craiova. În tot acest timp a continuat să sculpteze în lemn; şi-a confecţionat singur o vioară, care a atras atenţia unui client al cafenelei în care lucra – acest client l-a ajutat pe Brâncuşi să intre la şcoala de Arte şi Meserii din Craiova.

Artiştii se mişcă liberi între cer şi pământ, neconstrânşi de limbajul ştiinţific sau comun”(Ref1). Mi-a plăcut această frază deşi recunosc că nu reuşesc să o înţeleg pe de-a-ntregul. Iar când vine vorba de Brâncuşi, văzut prin perspectiva operelor create, mişcarea asta liberă primeşte un spaţiu nelimitat, nici cerul, nici pământul, nici orice alt element considerat îngrăditor neputând încastra geniul creator al marelui artist.
Considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, „patriarhul sculpturii moderne”, munca geniului său creativ a fost subiectul a sute, poate mii de studii de specialitate şi a peste 50 de cărţi. Nu sunt specialist, dar consider imperios necesar un strop de sprijin acordat păstrării memoriei artistului, încrustarea în lespedea eternităţii a numelui său prin măiestrele lucrări de artă înfăptuite, lucrări care rămân pe zi ce trece într-un întuneric tot mai dens, clişeu clasic în ziua de astăzi determiant de o societate care a uitat valorile morale care au cimentat baza culturală românească de-a lungul vremii.
Despre viaţa lui Brâncuşi nu ar trebui să scriu multe. Există referinţe relativ clare la momentele semnificative ale expansiunii creative a geniului gorjean. Spun „relativ” deoarece, aşa cum se întâmplă întotdeauna, mereu se vor găsi peste ani informaţii contradictorii legate de marii artişti. Linia vieţii lui Brâncuşi nu este, totuşi, chiar aşa de încâlcită. Născut în 1876 într-un sat din Gorj, copilăria i-a fost marcată de nuielele învăţătorilor, mai exact despre bătaia pe care o primea pentru trăznăile făcute (de exemplu pentru scrijelirea cu briceagul a băncii de la şcoală). Trece, rând pe rând, prin Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova (primul din 16 elevi), Şcoala Naţională de arte frumoase („bellearte”) din Bucureşti (al doilea din promoţie), Şcoala superioară naţională de arte frumoase („Ecole Nationale Superieure des Beaax-Artes”) din Paris, perioadă lungă, marcată de colaborări cu diverşi maeştri ai timpului (Ion Georgescu, Dimitrie Geroda, Antonin Mercie, Auguste Rodin) şi recomandări de la personalităţi marcante ale societăţii: C.I. Stăncescu, Regina Elisabeta a României, Maria Bengescu şi mulţi alţii. Demn de menţionat aici este faptul că în 1920, atunci când poliţia i-a „ridicat” lucrarea „Principesa X” a aparut în ziare un protest “Pentru independenţa artei” semnat de Marie Curie, Picasso, Picabia, Erik Satie, Derain, Laurens, Léger, Cocteau, Reverdy, Cendrars şi alţii (Ref2). Atelierul maestrului Rodin devine locul din care trebuie să „evadeze” pentru a-şi găsi propriul stil. Referindu-se la această perioadă, Brâncuşi spunea:

treaba mergea din ce în ce mai anevoios. L-am întrebat pe profesor ce anume trebuie să fac.După ce mi-a dat câteva sfaturi, m-am reapucat să muncesc. M-am străduit îndelung, fără să ajung totuşi să-mi termin lucrarea. (…) Travaliul lâncezea tot mai mult, iar eu priveam la trupul viu al omului şi la sculptura mea inertă, la cadavrul modelului meu.

Important este faptul că acest „cadavru” şi legătura cu cimitirul prin intermediul monumentelor funerare avea să îi aducă o direcţie inovativă. După crearea celui de-al doilea monument funerar – Sărutul din Cimitirul Montparnasse, Brâncuşi va menţiona mereu că cimitirul l-a determinat să nu mai sculpteze cadavre şi l-a determinat să urască soclul la sculpturi. „… trebuie ca soclul să facă parte din statuie, ori de nu, trebuie să renunţi cu desăvârşire la el”, avea să spună Brâncuşi.
Opera lui Constantin Brâncuşi este o revoluţionară contopire a sufletului cu materialul. Deşi contemporan curentului futurism al artei, vechiul şi noul se combină armonios în lucrările sale. Le Douanier Rousseau, bun prieten al lui Brâncuşi, îi spunea :”Eh bien, tu as transforme l’antique en moderne – Ei bine, tu ai transformat anticul în modern”. Când acesta se va stinge din viată, Brancuşi îi va ciopli lespedea de mormânt pe care va încrusta apoi cu dalta epitaful scris de mâna lui Apollinaire, gravând, cuvânt cu cuvânt, slovele poetului de care se simţea deosebit de legat. „Am fost prieten — spunea Brancuşi — în special cu Guillaume Apollinaire a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simţeai cot la cot cu el.”

Pe lângă vii dezbateri asupra semnificaţiilor, operele lui Brâncuşi au fost subiect de proces în America. Astfel, regăsim „U.S. Treasury Department, Customs court, 3rd Division, Protest 209109-G, C. Brancusi v. U.S., New York, October 21, 1927-March 23, 1928”, caz în care Tribunalul de pe lângă Serviciul Vamal american se pronunţă în favoarea lui Constantin Brâncuşi declarând că

“Pasărea în Zbor” trebuie scutită de taxe vamale conform legii pentru că ea “constituie o operă de artă prin proporţiile armonioase, liniile elegante şi prin frumuseţea execuţiei sale” (Ref2)

De menţionat aici importanţa procesului pentru Statele Unite. Brâncuşi a avut parte de martori de excepţie: Sir Jacob Epstein, Edmund Steichen, Marcel Duchamp, H. McBride. Serviciul Vamal credea că nu e decât o grămadă de metal pe care artistul voia să o introducă ilegal în ţară ca lucrare de artă. În urma acestui proces Statele Unite au fost nevoite să schimbe mai multe legi referitoare la operele de artă.

Brâncuşi a trecut într-o altă dimensiune pe 16 martie 1957. Astăzi se împlinesc 55 de ani de la acest trist eveniment. Barbu Brezianu spunea:

Astăzi în marile enciclopedii şi monografii străine, Brâncuşi este socotit un Mallarmé al sculpturii care nu poate fi încadrat în nici un fel de şcoală scăpând oricărei clasificaţiuni … Pe umerii lui se sprijină toată sculptura modernă. Sînt umerii vânjoşi ai flăcăului din cătunul Hobita, ai ţăranului gorjan, rămas — în ciuda vâltorii marilor metropole internaţionale — în lumea basmelor lui româneşti.

Apreciat de întreaga lume, căutat de viitori maeştri în sculptură pentru a le fi profesor (de exemplu Isamu Noguchi, american de origine japoneză) Brâncuşi a zăcut în uitarea socialistă vreme de cel puţin 10 ani. Abia de prin anii ’64 s-a încercat o „redescoperire” a operei sale, astfel ansamblul monumental de la Tîrgu Jiu beneficiind cât de cât de lucrări de întreţinere.
Culmea tupeului (sau a nesimţirii academice?), pe 3 iulie 1990 Academia Română îl face membru post mortem pe Constantin Brâncuşi. Aceeaşi academie care îl înfiera în 1951, deşi artistul nu voia decât să doneze statului tot ce avea el.

Petru Popescu-Gogan a publicat procesul verbal al şedinţei din 28 februarie 1951 al Secţiunii de Ştiinţa limbii, Literatură şi Artă din cadrul Academiei R.P.R., în care a fost dezbătută solicitarea sculptorului Constantin Brâncuşi de a dona statului român lucrările sale (230 sculpturi – socluri, 41 desene, 1.600 fotografii şi clişee, unelte, mobilier etc.) aflate în atelierul pe care îl deţinea la Paris, în ”Impasse Ronsin” nr. 11.Procesele verbale ale şedinţelor Secţiei de Ştiinţa limbii, Literatură şi Artă a Academiei R.P.R. din 28 februarie şi 7 martie 1951 (tomul P.4/1951 – 1948, p.268), au fost consemnate parţial sau integral şi de către B. Brezianu (”Brâncuşi în România”, Editura All, Bucureşti, 1998), Tretie Paleolog (”Brâncuşi un „dosar” redeschis”, Brâncuşi, Târgu-Jiu,I,4, dec.), Rodica Palade (”Sfârşit de secol cu Brâncuşi”– interviu cu Barbu Brezianu, revista 22, Bucureşti,VI,43, 25–31 oct.). (Ref3)

Revoltat ca fusese aspru şi pe nedrept criticat în “Academia Republicii Populare Române”, Brâncuşi îşi depune la 1 august 1951 paşaportul românesc la Ambasada de la Paris şi cere cetăţenia franceză, pe care o obţine la 15 iunie 1952.
Cu ce drept Academia şi-l însuşeşte? Operele lui Brâncuşi sunt cu mult peste înţelegerea lor. Şi nu mai sunt doar naţionale, franceze sau române. Sunt mondiale. Capodopere create pentru un mapamond chior şi cu lacune mari în ceea ce înseamnă înţelegerea artiştilor.  Henry Moore scria în 1937: “Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conştiinţa formei pure. Opera sa are o importanţă hotărâtoare în evoluţia sculpturii contemporane“. Întrebat care a fost ideea care a prezidat la înfăptuirea operei “Pasărea măiastră”, Brâncuşi a răspuns:”Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit, parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mîini.

Brâncuşi ne-a lăsat mult mai mult decât nişte sculpturi. Ne-a lăsat învăţăminte. Doar că noi nu suntem capabili să vedem dincolo de formele duse la perfecţiune. Artistul a murit departe de ţară, cu inima tristă datorită neputinţei de a se întoarce acasă. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

Arta ar trebui să fie numai bucurie! De aceea, nu există „artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!
„Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”(„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”)
Constantin Brâncuşi

Autori articol:
CrazyMan & Doky (mult prea puţin ar zice el)

(Ref1)-Filozofia nuanţelor (http://www.filozofianuantelor.org/pagini/content/view/44/88/) – accesat la 15.03.2012

(Ref2)-Constantin Brancusi în Semanatorul (http://www.semanatorul.ro/brancusi/index.htm) – accesat la 15.03.2012
(Ref3)-Gorjeanul (http://www.gorjnews.ro/slider/radu-varia-elogiat-la-academia-romana-in-prezenta-lui-ovidiu-popescu.html)

Alte referinţe:
Wikipedia – Constantin Brâncuşi (http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncu%C8%99i)

Acest articol a fost publicat în Diverse și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Brâncuşi Vs. Brancusi, „patriarhul sculpturii moderne”

  1. CrazyMan spune:

    Când te gândeşti că iniţial voiam să facem şi o trecere în revistă a principalelor capodopere … Ne apuca apocalipsa mare …

  2. Pingback: Recomandarile zilei |

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s