Frumusetea uitata a vietii,

Destin, un cuvânt ce poartă în el misterele existenţei noastre. Bun sau rău duce cu el fragmente de anotimpuri, oferindu-ne fericire sau cumplite dezamăgiri. Uneori e atât de dur încât îţi vine să îţi pui firesc, întrebarea: „De ce?”.

O astfel de întrebare cutremură universul copiilor cu care viaţa a fost mai puţin darnică. Mno… cel mai aspru tribunal din lume, i-a condamnat la o suferinţă pe care n-o meritau datorită unei erori genetice.
Ana e un astfel de copil pentru care viaţa …nu are nici un sens, şi totuşi se bucură de viaţă mai mult decât oricare dintre noi. Tragedia existenţei sale i-a marcat şi îi marchează încă pe toţi cei ce o înconjoară. Puţini la număr, pentru că aşa cum se-ntâmplă de obicei necazurile vin la grămadă… şi-a pierdut şi părinţii într-un nefericit accident, iar acum e crescută de mătuşa ei.
De la distanţă pare o statuie. Lucrul acesta nu e departe de adevar, mişcările ei sunt extrem de limitate. Faţa îi e luminată, însă de ochii de un albastru parcă ireal. O nestăvilită dorinţă de viaţă se ascunde în spatele acestor ferestre ale sufletului ei.

Din nefericire medicii şi-au dat verdictul, „Nu, niciodată nu va putea trăi altfel decât într-un cărucior cu rotile” … .Va fi întotdeauna o mare absentă de la maratonul vieţii.
Singura care mai speră la o minune (şi care nu vrea să ne audă vorbind de donaţii, sau milă pentru că, culmea bani ar fi… dar …cronometrul cam ticăie) este fiinţa care a îngrijit-o cu dragoste nemărginită, nu poate accepta acest statut de condamnat la o viaţă monotonă prin tristeţea ei. Pentru ea ziua începe şi se sfârşeşte cu o speranţă. O speranţă într-un mâine care să-i aducă Anei o clipă de viaţă adevarată.
O speranţă în sfârsitul unei suferinţe la care cel mai aspru tribunal din lume a condamnat atatea suflete nevinovate, dintr-o simplă eroare genetică.

Acum evident întrebarea clasică: „de ce încă o chestiuţă tristă pe aici?” …dreaq ştie cum mă tot lovesc de ele🙂 dar decât să tot căutăm chestiuţe, poze, citate inspiraţionale pe netul ăsta mare parcă tot viaţa-i cel mai bun facebook, pinterest, motivaţii sunt destule ochii „căscaţi” parcă-s tot mai puţini?. Evident că suntem năpădiţi de probleme secunde, de preocupări de mâna a doua, sub presiunea multiplă a necesităţii şi pe deasupra am dat de cea mai mare minciună pe care am spus-o… cică „Nu pot”, oare nu e mai potrivit un „Nu vreau”?. Oook e doar un viciu de concentrare, te cred!.

Întâlnim oameni extraordinari şi nu percepem şansa de a a-i fi întâlnit, de multe ori de frică, de lene, sau de multe ori de …groază.

Acest articol a fost publicat în Diverse și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Frumusetea uitata a vietii,

  1. ratzone spune:

    faza cu; „dracu stie cum ma tot lovesc de ele” mi se pare asa familiara:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s